Mihai Eminescu - Condiția geniului și menirea poeziei.

 Conceptul despre condiția geniului și menirea poeziei în opera eminesciană capătă un caracter universal, poetul ca un adevăral adept al filozofiei germane (Kant, Nietzche, Schopenhauer), pune în evidență deosebirea dintre omul comun si cel de geniu, bazându-se pe imposibilitate integrării ultimmului în societatea mediocră umană:

Privitor ca la teatru 

Tu în lume sa te-nchipui: 

Joace unul si pe patru, 

Totusi tu ghici-vei chipu-i, 

Si de plânge, de se cearta, 

Tu în colt petreci în tine 

Si-ntelegi din a lor arta 

Ce e rau si ce e bine.

 Caracterizând spectacolul uman, ca fiind unul ridicol, cu acele ființe efemere "ce se nasc spre a muri si mor spre a se naște", Eminescu pune geniul deasupra tuturor, acesta fiind un observator parțial, o ființă sortită unui destin mai înalt. Totuși lumea îl ademenește, ispitindu-l prin glasul ei atragător. Raspunzând acestei chemări, el (Luceafărul) coboară in lume, renunțând la eternitate spre a cunoaște aroganța, înfumurarea și gloria efemeră. Elementul crucial gasit aici este dragostea prin suferința ei dureros de dulce , îi prezintă cunoașterea absolută. Și atunci doritor de repaos, ca și Hercul, geniul va arde pe rug și se va înalta în nemurire, reînviind ca pasărea Phoenix.

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece."

Condiția/destinul geniului este de-a trăi deasupra lumii și-a timpului trecător spre a observa senin și liber obiceiurile și comportamentul uman, astfel corectându-l și arătîndu-i calea cea bună omului.

Cît despre menirea poeziei, Eminescu, vazând poetul în ipostaza geniului, menționează asupra necesității acestuia de-a cobotî la nivelul omului de rând.

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Poezia, în viziunea acestuia, e mai mult decât o rescriere a realității, poezia este un joc de imagini și sunete prin intermediul cărora se transmite imaginea perfecțiunii: 

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Menirea poeziei, cît și a geniului este de-al face face pe om să conștientizeze valorile umane și să se gîndească asupra scopului vieții.

Odă (în metru antic) sau traseul omului spre zei

  Divinitatea, zeul reprezintă o închipuire a unei persoane ideale sau a unei credințe in existența unei puteri supranaturale. Totuși acesta nu este nimic altceva decât un om, poate unul excepțional, cu caracteristici neobișnuite, dar totuși acesta este este un om, unul divinizat, ce ramâne în memoria celorlalți, ca fiind o persoană neordinară, diferită și totodată specifică.
 Parcursul dintre om și zeetate presupune o anumită sacrificare, echivalentul jertfelor Vechilui Testament, consacrarea urmînd a fi etapa finală. Poemul "Odă (în metru antic)" prin chinurile și supunerea lui Nesus în fața singurătații și a sorții vitregi urmat de Hercul cu purificarea "dureros de dulce" a sufletului și arderea cărnii, trupescului, ca în final să reînvie din cenușa a pasarea Phoenix, redau traseul metamorfozei om - zeetate.
  Mândria, indiferența, sentimentul indistructibilității, ignorarea morții - acea credință in veșnica tinerețe prezintă omul în prima ipstază a vieții - Naivul. Urmându-și parcursul firesc omul, cunoaște cădera, suferința, începe a vedea moartea ca ceva firesc și inevitabil.
  Deviind de la ordinar, eul liric, asemuindu-se cu Hercul (zeii), conștientizează necesitatea ancestrală a jertfei ca fiind unica cale spre salvare sau autodefinire a proprie divinităti. Reînvierea luminoasă a pasarii Phoenix fiind mai mult o întrebare retorică, eul liric vede trecerea în Nirvana cu o seninătate specifică împacarii cu moartea, eu constientizează propria valoarea și se impacă cu sine însuși.
  Regăsind acea liniște sufletească, prin detașarea de acel plictis și rutină a vieții, eul liric se transpune în acel "Olimp" al zeilor antici spre a dăinui veșnic in amintirile oamenilor.
   Aceasta fiind in sine devenirea OM - ZEU.

O carte

O carte este o colecție de hârtii, pergamente sau alte astfel de materiale, egale între ele și legate într-un volum. Cărțile sunt de obicei tipărite (rareori scrise manual). Conțin diverse lucrări scrise, pe cea mai mare diversitate de teme. O carte este de asemenea o operă literară sau științifică, sau o parte semnificativă dintr-o astfel de operă.