Alexei Mateevici “Limba noastră”

 Poezia întitulată “Limba noastră” a fost scrisă la Chișinău, în iunie 1917, cu mai puțin de două luni înaintea trecerii în veșnicie a poetul mort atât de tînăr. Reprodusă în numeroase publicații și păstrându-și, pînă astăzi, frumusețea și puritatea, “Limba noastră” reunește trăsăturile odei cu tonalități melancolice ale elegiei, meditației cu imnul, într-o suită de definiții date limbii, neegalate pînă acum, dovedind să afirme valoarea poetului, care deși ne-au rămas puține poezii, este unul mare.
 Primele opt strofe ale poeziei conțin o seamă de metafore care definesc limba română. “Comoară” păstrată din negura timpului și grai strămoșesc, “cântec” și doină de dor, ea îngemănează în cuvintele-i fără de moarte, natura, istoria și viața poporului nostru. Prin expresia centrală a primei părți - “limba noastră”, se constituie mai multe lanțuri metaforice ale căror semnificații se îmbogățesc la fiecare lectură.
  Comparația din primul vers sugerează bogăția fără seamăn a limbii române născută în adâncimi de vreme, odată cu neamul. Determinantul “În adâncuri înfundată” care însoțește această comparație, sugerează că limba s-a născut în abisul timpurilor trecute, într-un “departe” al istoriei noastre.
  Caracterizată, intr-o altă strofă, prin epitetul “limbă sfântă”, ea își are rădăcinile în Cuvîntul divin din care s-a întrupat și căruia îi păstrează virtuțile creatoare.
  În această accepție, “comoară” înseamnă nu doar strălucire și bogăție, ci și capacitatea limbii de a lua parte la creația istorică : ea a “trezit” neamul din “somnul cel de moarte” pe care i-l rezervase destinul și tot ea l-a împodobit cu trăsăturile unui personaj fabulos.
  Cea de-a doua comparație a strofei inițiale (“un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată”) se apropie, prin înțeles, de prima, însumând sensurile de strălucire, valoare, persistență în timp.
  De mare rezonanță este termenul arhaic “moșie” reprezentând întreg pământul pe care limba s-a revărsat ca o binecuvântare.
  În strofa a II-a, comparația “Limba noastră-i foc ce arde” definește limba română ca fiind vie, fierbinte și eternă, ca o fărâmă din focul veșnic; ea s-a contopit și tot ea l-a ajutat să-și înfrângă destinul vitreg (metafora “somn de moarte”) și să se ridice deasupra lui.
  În strofa a III-a, primele două comparații sugerează alte trăsături ale limbii : melodioasă ca un cântec și duioasă ca o doină de jale, limba noastră are un rol purificator (metafora “roi de fulgere”) pentru înlăturarea răului (metafora“nouri negri“) și biruința seninului (“Zări albastre”).
  Eufonică și sonoră, îngemănând tânguirea doinei și chemarea de astre a dorului, limba noastră reprezintă o ipostază a Armoniei universale.
  Limba pe care o vorbim reunește natura și istoria, pământul și oamenii, toate fiind puse sub semnul veșniciei : “grai” al holdelor care freamătă în bătaia vîntului și al frunzelor din “codrii veșnici”, ea a însoțit, prin vremuri, jertfa de sînge și sudoare a celor care au clădit țara; această patrie (a cărei imagine-sinteză o reprezintă, aici, Nistrul) este un spațiu etern, întrucît oglindind în apele lui, în fiecare seară, imaginea luceferilor, rîul participă mereu la o repetată Geneză.
  În strofele a IV-a și a V-a, limba se contopește cu Ființa pământului nostru.
  Limbă a vechilor cronici și a bătrânelor povestiri “din alte vremuri”, oglindă a unui trecut măreț și impresionant, limba română păstrează fiorul faptelor mari ori cumplite, ca și înțelepciunea “veșnicilor adevăruri”.
  În această secvență, epitetele (“vechi izvoade”,“te-nfiori adînc”) și arhaismele (“izvod”, “cetindu-le”) contribuie la accentuarea ideii de vechime.
  “Aleasă” “să ridice slava-n ceruri”, limba noastră își relevă caracterul ei sacru.
  Ca o încununare, strofa a VIII-a ridică limba română la un rang mai înalt. Aici, tonul autorului devine mai înfiorat, iar inversiunea sintactică “vechilor cazanii” are rezonanțe profunde; limba este plânsetul și cântul unui neam de țărani a căror trudă contribuie la păstrarea și înveșnicirea lumii făcute de Dumnezeu. Pentru aceștia, vatra însemnând statornicie, cămin și căldură, limba devine părtașă la neclintirea noastră în nemurire.
  Partea a II-a a poeziei cuprinde, în mod simetric o suită de îndemnuri; pe același ton avântat, poetul li se adresează generațiilor viitoare care au datoria da a perpetua limba noastră.
  Înlăturând din limbă semnele degradării născute din uitare, generațiile viitoare îi vor reda strălucirea de piatră prețioasă născută parcă din Soarele veșnic. Astfel, revărsată ca un “potop” benefic asupra țării, limba se va întorce la menirea ei, va redeveni darnică și minunată.
  Ultima strofă constituie o reluare, parțial modificată, a strofei inițiale.

"Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte" - un basm atipic.

“Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” prezintă unele trăsături caracteristice basmului, cele mai multe, totuși, fiind deosebiri. 

 Ca și alte creații aparținînd fabulosului, el începe cu “A fost odată ca niciodată” - o formulă tipică ce relatează întâmplările povestite într-un timp neprecizat (etern) sub semnul unicității.  Finalul basmului  nu este nici pe departe fericit: idealul visat este pierdut, iar eforturile depuse pentru a ajunge la el se vădesc a fi zadarnice. Fraza de încheiere – “Iar eu încălecai pe-o șa și vă spusei dumneavoastră așa” – pe care o întâlnim în tot basmul obisnuit, nu urmează după nuntă, ci după ce eroul s-a reîntors în țărână, decăzând din condiția personajului etern, în finitudnea umană.

 Basmul, în sine, balansează între pamântesc și fantastic, îmbinând împărații și oamenii de rând cu zîne și alte animale năzdrăvane, cum ar fi calul. Acesta din urmă, deși sub înfățișarea plină de bube, este o ființă din lumea dorințelor prințului “un cal gras, trupeș și cu patru aripi”; care în final nu rămâne cu stăpânul său, ci se întoarce în etern, la viață fără de moarte.

  Tot așa și armele pe care și le ia prințul sunt ale tinereții tatălui său, îndepărtarea ruginii echivalând cu o întoarcere în timpul vitejiei.

  Și tot ca în basme, eroul fece o lungă călătorie, dar țelul urmărit nu este  Ileana Cosânzeana, ci dobândirea eternității.

  În sfârșit repetarea cifrei trei ( trei zile, trei zâne, trei capete ale Scorpiei ), hiperbolele ( “și cînd venea ea, nene, dobora toți copacii”, “Scorpia, cu o falcă-n cer și cu alta-n pământși vărsând flăcări, se apropia ca vîntul de iute” ), epitetele (“pădure deasă și înaltă”) sau folosirea expresiei “la soare te puteai uita, dar la dînsul ba” sunt comune și altor basme. La fel ca lupta dintre bine și rău, cel dintîi fiind reprezentat de erou, iar ultimul de Ghenoaia și Scorpia sau ajutorul pe care-l dau eroului pozitiv animalele prietene, ce străbat toate basmele.

  În această categorie de opere, personajele poartă valori simbolice.

  Astfel, împăratul îi reprezintă pe oamenii care, ispitindu-și soarta, sunt pedepsiți; Ghenoaia și Scorpia au valoare exemplificatoare; unchiașul la care merg împăratul cu împărăteasa este un profet care are știința viitorului.

  Cel mai interesant personaj este prințul. Viața lui, începută sub semnul plânsului prenatal și trecând prin Valea Plângerii, se va încheia la puțin timp după ce lacrimile, pe care le varsă la revederea locurilor copilăriei, îl izbăvesc de destin și îi redau esența umană.

  Prințul mai este și un înțelept căruia îi este dăruită eternitetea; devenind impur prin contactul cu spațiul profan, el se va întoarce la destinul uman al țărânii.

"Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte" - motive de bază

,,Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte ’’ este un basm popular cules din tradiția orală, în care fabulosul se îmbină cu mioriticul. Textul se axează pe patru motive de bază în folclorul român:

·         Motivul împăratului fără urmași

Un împărat şi-o împărăteasă, ce îți doreau un urmaș, dar soarta îi era potrivnică. Într-un sat din împărăţie trăia un bătrîn priceput ce li-a propus un leac, împăratul și-a lat soția și a pornit la casa acestuia. Acolo însă află că chiar dacă copilul se va naște, părinții nu vor avea parte de el.

·         Motivul pruncului năzdrăvan

Spusele unchiașului se adeveresc chiar în ceasul nașterii: copilul plîngea foarte tare, refuzînd să-și înceapă viața,pînă cînd tatăl îi făgăduiește că-i va da ,,Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte “.

  Crescînd, prințul se dovedește a fi înzestrat în ale cunoașterii ( “și toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună” ), spre bucuria părinților și a norodului.

  În ziua cînd împlini cinsprezece ani, prințul i-a cerut împăratului să-și țină făgăduiala; și cum tatăl nu putea să-i dea tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, prințul pleacă în lume , în căutarea idealului său.

·         Motivul drumului

Drumul feciorului de împărat poate fi impărţit în mai multe etape :

–        pregătirea pentru călătorie. În acest timp, prințul își alege calul (care se scutură de înfățișarea mizeră devenind năzdrăvan ) și armele ( pe care le curăță de rugină, dîndu-le puterea lor dintîi ) ;

–         despărțirea de părinți. După șase săptămîni de pregătiri, prințul mai şade încă trei zile, apoi plecă însoţit de ostași, în lunga lui călătorie. La marginea împărăției, el dăruieste oștenilor avuția și-i trimise acasă, el luînd drumul spre răsărit.

–        luptele cu Ghenoaia și Scorpia. După alte trei zile de mers,prinţul ajunge pe tărâmul în care îşi va  dovedi vitejia: luptă cu Ghenoaia și apoi cu Scorpia, pe care le învinge şi le face aliați reprezintă primul obstacol, ca pe urmă să ajungă la o pădure plină de fiare fioroase, cînd calul năzdrăvan zboară peste codru, în timpul prînzului fiarelor, ducîndu-și stăpînul într-un spațiu în care timpul s-a oprit, iar amintirile s-au șters.

  –  viața fericită din palatul celor trei zâne începe chiar în clipa în care prințul ajunge în acest tărâm fermecat : “Se desfăta în palaturile sale cele aurite, trăia în pace și liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului ca un fericit”.

  Căsătorit cu prințesa cea mai mică, pământeanul uită că pentru a-și păstra fericirea, nu are voie să calce în valea plângerii. Într-una din zile, alergînd, la vânătoare, după un iepure, feciorului de împărat atinge tărâmul interzis, unde îl cuprinde de un dor mistuitor de părinți. Se hotărăște să-i mai vadă o dată şi apoi să se întoarcă la soția sa.

·         Motivul împlinirii destinului de muritor

Întorcându-se spre țara lui natală, prințul nu mai recunoaște locurile prin care trecuse, pe pământ trecuse-ră sute de ani. Pamântul îşi urmează cursul lui, iar el atras de dorul faţă de părinţi își pierde statutul de ființă eternă, îmbatrânind dintr-odată.

  Destinul îl asteaptă în palatul copilăriei (ajuns în ruină și plin de buruieni ). Aici, din strălucirea de altădată, nu mai rămăsese decît un tron “hodorogit” – simbolizînd deșertăciunea a ceea ce a fost cîndva mărire și fală.

  În acest tron îl aștepta Moartea care îi trase o palmă, prefăcîndu-l într-un pumn de țărână.

,,Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte ’’ se axează pe conceptul omului muritor, relatând dramatismul condiţiei umane:  încercarea de a-și depăși destinul este frumoasă, dar soarta rămâne a fi atotputernică.

Eminescu în viziunea mea

  Eminescu este considerat a fi ultimul dintre romancierii europeni - singur devine personaj romantic sau mai bine zis, preia caracteristicele acestuia. El este un inadaptat, un neînțeles, un rvoltat și un căutător de cunoaștere - geniul neamului românesc.
  Pe parcursul vieții sale, călătorind mult pe teritoriul român sau aflat în străinătate, el permanent a cules din înțelepciunea neamului, cunoaște prin adîncimea gîndului său poporul român, graiul, obiceiurile acestuia. Se implică activ în toate sferele vieții sociale și politice din țară.
  Pasionat mai mult de literatură, artă, el descrie înconjurătorul : natura, dragostea, poporul, omul, într-o manieră prporie, romantică, în special captivează antiteza : măreția, mărimea cosmosului, veșnicia pusă în raport cu omul muritor, agerimea, înțelepcinea, respectul pentru strămoși, trecutul, egoismul, pasivitatea prezentului.
  Cel mai mare poet al neamului a pasionat mereu oameni, spiritul operei eminesciene a fost mereu în sufletele acestora, începînd cu acele "Somnoroase păsărele" ale copilăriei și continuînd cu "Scrisorile", "Luceafărul", a reflectat mereu viața oamenilor, atît contemporanilor săi cît și a noastră.
  Pentru mine, Eminescu este un geniu neînțeles, un personaj mitizat - opera reflectă înțelepciunea, chinul - viața lui, care totuși rămîne a fi om, s-a supus legilor naturii, firii omenești. El este acea stea a singurătății, care se reflecta pînă în prezent.

Singurătatea, izolarea forțată surpă, ruinează puterile omenești

  Omul nu-și poate închipui viața cotidiană fără prieteni, oameni cunoscuți care să-i creeze un anturaj favorabil, placut lui.
 Viața, zi cu zi, îl pune pe om în situații diferite, care dacă nu trăit în comun cu prietenii, atunci trebuie măcar împărtășite cu aceștia. Asemenea idei redă și George Meniuc în eseul său, acesta vede izolarea, singurătatea absolută ca un non-sens al vieții, totuși el admite anumite momente cînd singurătatea devine ''element al mediului în care se naște opera'', mediul în care senzațiile se trăiesc la intensitate maximă.
  Poetul, creatorul, omul de artă, în opinia sa , are nevoie atît de izolare, cît și de prieteni devotați, momenele trăite în cadrul ambelor situații prin îmbinarea acestora ormînd să creeze o înțelegere sufletească.
  Exemplul poetului Ovidius, redat în eseul acestuia, exilat într-o lume nomadă, nefavorabilă existenței zilnice a poetului; acesta își trăiește viața într-o tristețe totală, operele acestuia capătă un caracter tînguitor, trist; viața descrisă redă lumea înconjurătoare ca fiind un mediu cenușiu-gri, îmbinat cu sărăcie, război și spaimă - tablou sumbru. Același mediu descris de alți poeți, capătă un farmec deosebit, reprezentînd un leagăn al lumii acestora. Ovidiu trăiește o criză artistică în care "talentul, mîncat de rugină, amorțește, pirde mult din puterile sufletești ".
  Marea, reprezentînd zbuciumul sufletesc, chinurile creației, amplifică senzațiile redate în eseeu, făcîndu-l pe om să înțeleagă momentele chinuitoare din timpul creației, liniștea finală asociindu-se cu opera creată, materialul final pus în fața oamenilor.
  Situația dată poate fi atribuită nu doar oamenilor de artă ci și oamenilor obișnuiți, oamenilor din jurul nostru. Viziunea acestora, deși mai redusă, posibil redă o lume mai simplificată, nu și diferită de a celorlalți, este supusă acelorlași legi, singurătatea fiind o pedeapsă mult prea aspră pentru fiiecare.
  Necesitatea prietenilor fiind una primordială, reflectă firea omenească. Omul, ca ființă, nu poate exista izolat, aceasta îl macină din interior, îl introduce într-o lume a jocului psihologic, rezultatul căruia ar fi abaterea de la normele moral-umane, singuraticul oscilînd între realitate și imaginar.

''Vreau să joc'' L.Blaga - ideea dezamăgirii, descătușării sufletului

  Jocul este o imitație a realității, o combinare de stări și trăiri sufletești, puse la nivel simbolic, scopul primordial al acesteia este obținerea plăcerii, dar în realitate este doar punerea omului în situații similare vieții, de pregătire pentru aceasta.

  Dorința de a juca este un echivalent al dorinței de a trăi liber, fără presentimente, durere sau temeri, de a duce o viață în care ceea ce faci e ceea ce-ți spune inima - de a trăi ca-n povești, pentru că doar în povești omul are puterea de a străpunge cerul, de a zbura spre nemărginit. Realitatea presupune trăirea unei veți fără regrete și ezitări, în care sufletul  - "Dumnezeu" răsuflă liber. Omul trăiește ca o ființă nemărginită, trupul reprezintă doar o înfățișare, o formă materialistă de existență, pe cînd sufletul, liber și cugetător, trăiește veșnic, se deschide în fața tuturor neavînd nici o limită sau temere.

  Dorința de a trăi liber deschide în om puterea de a trece peste, de a asculta și a înțelege lumea, de a fi un propriu zeu - un om neobișnuit și unic în felul său de a fi, cu puteri și posibilități nelimitate.

 Doar sufletul descătușat este nemărginit, în caz contrar, omul devine un stereotip, o formă de existență și o umbră a ceea ce poate fi.

     Vreau să joc, să fiu liber - vreau să trăiesc !!!

"Lacrimile" de Lucian Blaga

 Miturile sunt încercări de explicare a neînțelesului și cuprindere a lumii, prin ele omul încearcă să-i redea o formă mai plăcută și accesibilă lui.
  Viața privită realist, fără mituri, minuni și romantism, este ceva banal și plictisitor. Blaga vede lumea prin oglinda mitului; privită așa ea este nu doar o formă de existență, ci capătă contur, se desprinde de obișnuit și devine vie, colorată.
  Poezia este o formă de explicare a vieții, de trăire a acesteia, prin cuvînt. Lucian Blaga trăiește viața prin artă, prin ea el redă farmecul necesar acesteia - el vede poezia ca o formă de împlinire și mitizare a lumii.
   "Lacrimile" reprezintă un exemplu elocvent care, utilizînd motivul biblic, explică aparița și necesitatea lacrimilor; oricând, aflîndu-se sugrumat, îndurerat sau mustrat de conștiință, omul are capabilitatea de a-și exprima durerea, de a găsi o alternativă, de a trece peste ...
  Motivele mitice, inclusiv biblice, expuse la nivel de gîndire, creează lumea miticului, pentru că gîndurile nu sînt altceva decît o preetapă a materializării, gîndurile capătă formă, devin ființă.
 Gîndirea mitică creează lumea mitică, deci poezia.