Alexei Mateevici “Limba noastră”

 Poezia întitulată “Limba noastră” a fost scrisă la Chișinău, în iunie 1917, cu mai puțin de două luni înaintea trecerii în veșnicie a poetul mort atât de tînăr. Reprodusă în numeroase publicații și păstrându-și, pînă astăzi, frumusețea și puritatea, “Limba noastră” reunește trăsăturile odei cu tonalități melancolice ale elegiei, meditației cu imnul, într-o suită de definiții date limbii, neegalate pînă acum, dovedind să afirme valoarea poetului, care deși ne-au rămas puține poezii, este unul mare.
 Primele opt strofe ale poeziei conțin o seamă de metafore care definesc limba română. “Comoară” păstrată din negura timpului și grai strămoșesc, “cântec” și doină de dor, ea îngemănează în cuvintele-i fără de moarte, natura, istoria și viața poporului nostru. Prin expresia centrală a primei părți - “limba noastră”, se constituie mai multe lanțuri metaforice ale căror semnificații se îmbogățesc la fiecare lectură.
  Comparația din primul vers sugerează bogăția fără seamăn a limbii române născută în adâncimi de vreme, odată cu neamul. Determinantul “În adâncuri înfundată” care însoțește această comparație, sugerează că limba s-a născut în abisul timpurilor trecute, într-un “departe” al istoriei noastre.
  Caracterizată, intr-o altă strofă, prin epitetul “limbă sfântă”, ea își are rădăcinile în Cuvîntul divin din care s-a întrupat și căruia îi păstrează virtuțile creatoare.
  În această accepție, “comoară” înseamnă nu doar strălucire și bogăție, ci și capacitatea limbii de a lua parte la creația istorică : ea a “trezit” neamul din “somnul cel de moarte” pe care i-l rezervase destinul și tot ea l-a împodobit cu trăsăturile unui personaj fabulos.
  Cea de-a doua comparație a strofei inițiale (“un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată”) se apropie, prin înțeles, de prima, însumând sensurile de strălucire, valoare, persistență în timp.
  De mare rezonanță este termenul arhaic “moșie” reprezentând întreg pământul pe care limba s-a revărsat ca o binecuvântare.
  În strofa a II-a, comparația “Limba noastră-i foc ce arde” definește limba română ca fiind vie, fierbinte și eternă, ca o fărâmă din focul veșnic; ea s-a contopit și tot ea l-a ajutat să-și înfrângă destinul vitreg (metafora “somn de moarte”) și să se ridice deasupra lui.
  În strofa a III-a, primele două comparații sugerează alte trăsături ale limbii : melodioasă ca un cântec și duioasă ca o doină de jale, limba noastră are un rol purificator (metafora “roi de fulgere”) pentru înlăturarea răului (metafora“nouri negri“) și biruința seninului (“Zări albastre”).
  Eufonică și sonoră, îngemănând tânguirea doinei și chemarea de astre a dorului, limba noastră reprezintă o ipostază a Armoniei universale.
  Limba pe care o vorbim reunește natura și istoria, pământul și oamenii, toate fiind puse sub semnul veșniciei : “grai” al holdelor care freamătă în bătaia vîntului și al frunzelor din “codrii veșnici”, ea a însoțit, prin vremuri, jertfa de sînge și sudoare a celor care au clădit țara; această patrie (a cărei imagine-sinteză o reprezintă, aici, Nistrul) este un spațiu etern, întrucît oglindind în apele lui, în fiecare seară, imaginea luceferilor, rîul participă mereu la o repetată Geneză.
  În strofele a IV-a și a V-a, limba se contopește cu Ființa pământului nostru.
  Limbă a vechilor cronici și a bătrânelor povestiri “din alte vremuri”, oglindă a unui trecut măreț și impresionant, limba română păstrează fiorul faptelor mari ori cumplite, ca și înțelepciunea “veșnicilor adevăruri”.
  În această secvență, epitetele (“vechi izvoade”,“te-nfiori adînc”) și arhaismele (“izvod”, “cetindu-le”) contribuie la accentuarea ideii de vechime.
  “Aleasă” “să ridice slava-n ceruri”, limba noastră își relevă caracterul ei sacru.
  Ca o încununare, strofa a VIII-a ridică limba română la un rang mai înalt. Aici, tonul autorului devine mai înfiorat, iar inversiunea sintactică “vechilor cazanii” are rezonanțe profunde; limba este plânsetul și cântul unui neam de țărani a căror trudă contribuie la păstrarea și înveșnicirea lumii făcute de Dumnezeu. Pentru aceștia, vatra însemnând statornicie, cămin și căldură, limba devine părtașă la neclintirea noastră în nemurire.
  Partea a II-a a poeziei cuprinde, în mod simetric o suită de îndemnuri; pe același ton avântat, poetul li se adresează generațiilor viitoare care au datoria da a perpetua limba noastră.
  Înlăturând din limbă semnele degradării născute din uitare, generațiile viitoare îi vor reda strălucirea de piatră prețioasă născută parcă din Soarele veșnic. Astfel, revărsată ca un “potop” benefic asupra țării, limba se va întorce la menirea ei, va redeveni darnică și minunată.
  Ultima strofă constituie o reluare, parțial modificată, a strofei inițiale.