Singurătatea, izolarea forțată surpă, ruinează puterile omenești

  Omul nu-și poate închipui viața cotidiană fără prieteni, oameni cunoscuți care să-i creeze un anturaj favorabil, placut lui.
 Viața, zi cu zi, îl pune pe om în situații diferite, care dacă nu trăit în comun cu prietenii, atunci trebuie măcar împărtășite cu aceștia. Asemenea idei redă și George Meniuc în eseul său, acesta vede izolarea, singurătatea absolută ca un non-sens al vieții, totuși el admite anumite momente cînd singurătatea devine ''element al mediului în care se naște opera'', mediul în care senzațiile se trăiesc la intensitate maximă.
  Poetul, creatorul, omul de artă, în opinia sa , are nevoie atît de izolare, cît și de prieteni devotați, momenele trăite în cadrul ambelor situații prin îmbinarea acestora ormînd să creeze o înțelegere sufletească.
  Exemplul poetului Ovidius, redat în eseul acestuia, exilat într-o lume nomadă, nefavorabilă existenței zilnice a poetului; acesta își trăiește viața într-o tristețe totală, operele acestuia capătă un caracter tînguitor, trist; viața descrisă redă lumea înconjurătoare ca fiind un mediu cenușiu-gri, îmbinat cu sărăcie, război și spaimă - tablou sumbru. Același mediu descris de alți poeți, capătă un farmec deosebit, reprezentînd un leagăn al lumii acestora. Ovidiu trăiește o criză artistică în care "talentul, mîncat de rugină, amorțește, pirde mult din puterile sufletești ".
  Marea, reprezentînd zbuciumul sufletesc, chinurile creației, amplifică senzațiile redate în eseeu, făcîndu-l pe om să înțeleagă momentele chinuitoare din timpul creației, liniștea finală asociindu-se cu opera creată, materialul final pus în fața oamenilor.
  Situația dată poate fi atribuită nu doar oamenilor de artă ci și oamenilor obișnuiți, oamenilor din jurul nostru. Viziunea acestora, deși mai redusă, posibil redă o lume mai simplificată, nu și diferită de a celorlalți, este supusă acelorlași legi, singurătatea fiind o pedeapsă mult prea aspră pentru fiiecare.
  Necesitatea prietenilor fiind una primordială, reflectă firea omenească. Omul, ca ființă, nu poate exista izolat, aceasta îl macină din interior, îl introduce într-o lume a jocului psihologic, rezultatul căruia ar fi abaterea de la normele moral-umane, singuraticul oscilînd între realitate și imaginar.